Meditatii Japoneza in Bucuresti

Filmare & Foto

La japonezi ceremonialul religios nu durează decât treizeci de minute si este urmat de petrecerea care nu depăşeşte trei ore. De aceea pregătirile nu sunt atât de costisitoare ca la români, acestea concentrându-se mai mult pe vestimentaţia mirilor. Imaginea nunţii japoneze este în strânsă legătură cu imaginea samurailor. Privind atent la fotografiile şi ritualurile de nuntă contemporane, vom descoperi un imens proces de samurai-zare în rândul majorităţii populaţiei din Japonia, mai ales după cel de-al II-lea Război Mondial, pentru că stilul de viaţă japonez se conformează cu o percepţie a stilului de viaţă al samurailor din Perioada Tokugawa (1603 – 1867). Samuraiului – luptătorul medieval – i s-a atribuit statutul de model suprem şi mereu actual al desăvârşirii japoneze. Nunţile în stil şitoist par din timpuri străvechi, însă în realitate ele datează din secolul al XIX-lea, când, printr-o legiferare, s-a încercat să se dea Japoniei o identitate în contrast cu stilul creştin european şi cel american ce se practica în Epoca Meiji (1868 – 1912). Înainte de cel de-al II-lea Război Mondial, doar femeile care aparţineau familiilor de samurai purtau pumnal (kaiken) şi uchikake (piesă de îmbrăcăminte ce se poartă peste chimono). Toate acestea ţineau de eticheta ceremonialului de nuntă practicată în Perioada Tokugawa. Pumnalul era folosit în comiterea ritualului de sinucidere în cazul în care mireasa sau familia acesteia era dezonorată.
După război, odată cu distrugerea marilor case, nunţile s-au ţinut în afara acestora dezvoltându-se în felul acesta o întreagă industrie a nunţilor. Veşmintele pentru căsătorie deveneau acum disponibile tuturor oamenilor de rând. Popularitatea chimonoului ce se purta pe deasupra şi a pumnalelor preluate din costumul samurailor prin intermediul mireselor, în locul chimonoului standard de culoare neagră purtat de mamele şi bunicele lor, demonstrează importanţa culturii samurailor în definirea stilului japonez în opoziţie cu modelele din Europa şi America ce se practicau înainte de război. Preluând acest costum, femeile japoneze nu au vrut să rivalizeze cu îmbrăcămintea de la Curte sau cu veşmintele tradiţionale, ci au ales o imagine a femeii de la gospodăriile de rang superior ale marilor seniori feudali – daimyo – .
La japonezi, schimbul de daruri dintre miri are loc odată cu logodna, când mirele (shinpo) îi oferă miresei (shinpu) în mod obişnuit un obi (brâu care se leagă peste chimono) şi care reprezintă virtutea feminităţii. Aceasta, la rândul ei îi va dărui hakama (un fel de fustă-pantalon care se poartă pe sub chimono), simbol al fidelităţii.
Cum marea majoritate a japonezilor nu are o credinţă particulară bine conturată, ceremoniile de nuntă (kekkonshiki) se desfăşoară în general în stil şintoist. Acestea poartă denumirea de shinzen kekkonshiki.
Ritualul nunţii japoneze începe cu o zi înaintea nunţii propriu-zise, când mireasa se roagă la templu sau la altarul familiei, după care ţine un mic banchet cu părinţii şi vecinii. Îi vedem apoi pe mirii japonezi direct la templu alături de familie şi cercul foarte apropiat al acesteia.
Însoţind omul în toate împrejurările vieţii sale, de la naştere până la moarte, costumul popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, de apărare contra intemperiilor, ci şi un purtător de semne şi simboluri, un limbaj de comunicare care transmite atitudinea creatorului faţă de societatea în care trăieşte.
Se poate cunoaşte o ţară, un popor, pornind de la oameni şi de la obiectele plăsmuite de el, alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, costumul popular constituie o emblemă de recunoaştere, o marcă a identităţii etnice, un document cu certă valoare istorică şi artistică totodată.
Fără prea mult fast, mireasa japoneză îşi face apariţia la templu, îmbrăcată cu costumul tradiţional alături de mire, pregătiţi fiind pentru începerea ceremoniei care durează aproximativ treizeci de minute. Aceasta se schimbă de mai multe ori pe parcursul nunţii, fapt care aminteşte de vechiul obicei când mireasa se îmbrăca în chimono alb la început, se schimba apoi într-unul colorat, de obicei roşu, fiind considerat un atribut feminin.
Ritualul din ziua nunţii are loc mai întâi la gospodăria mirelui sau cea a miresei în cazul în care acesta este adoptat de familia ei, tip de căsătorie ce se numeşte mukoirikon. Atunci când mireasa intră în casa mirelui se îmbrăcă în rochie albă înainte de părăsirea casei părinteşti. Este semnul despărţirii de părinţii săi, pentru că albul reprezintă pentru japonezi culoare de doliu. Mireasa este condusă la locuinţa mirelui de către părinţii, fraţii şi surorile ei, cu toţii luminându-i calea cu ajutorul unor lampioane de hârtie, pentru a-i arăta drumul spinos al vieţii. Aceasta este îmbrăcată cu cele câteva chimonouri pe care le deţine şi merge anevoie deoarece i se fac tot felul de şicane pentru a o face să înţeleagă faptul că din momentul în care păşeşte pe noul drum al căsniciei, viaţa ei urmează să fie plină de dificultăţi. La gospodăria mirelui apare purtând un chimono foarte colorat în stilul furisode (cu mâneci lungi) şi o glugă din bumbac sau mătase care-i ascunde faţa.
Din străvechiul port tradiţional, mireasa a păstrat chimonoul alb – shiromaku ( alb-pur), cu care apare în faţa altarului şintoist. Peste acesta poartă uchikake – chimonoul exterior, care este mai lung decât un chimono obişnuit, nu se leagă cu obi şi are uneori trenă vătuită. Acesta a apărut pentru prima dată în epoca Edo şi era purtat numai de către nobilii de la Curte. Este o ţesătură din mătase, de calitate superioară, înflorată sau ornamentată cu fire de aur sau argint. Este încărcat cu modele brodate cu flori de pini, pruni, crini, piersici – ca simbol al căsniciei fericite – sau diverse peisaje şi motive din natură şi poate avea diferite culori, albul şi roşul fiind cele mai populare.

Fig. 9. Uchikake alb cu trenă vătuită Fig. 10. Uchikake cu motive
Tot din costumul tradiţional de nuntă fac parte şi următoarele accesorii:
1. kaiken – un pumnal,
2. hakoseko – un mic sac ca un buzunar,
3. suehiro – un evantai care se poartă deschis şi fixat in obi – brâul lat despre care am vorbit intr-un capitol anterior; specific chimonoului care se poartă pe dedesubt (shiromaku). Acesta poate avea o lăţime de până la patruzeci de centimetri şi lungimea de patru metri şi are rolul de a susţine talia şi de a lega chimonoul. Se leagă pe deasupra cu un şnur gros din mătase, obi-dome, iar pentru persoanele cu talia subţire se susţine cu o eşarfă obi-age. În faţă, pentru a fi susţinut se poate folosi o bucată de material mai tare, care se aplică pe abdomenul purtătoarei înainte de legarea acestuia, obi-ita,
4. tabi – şosete albe cu un deget,
5. geta – încălţări tradiţionale din lemn a căror talpă este sprijinită pe două şipci orizontale numite ha şi datează din perioada Heian (794-1192),
6. zori – papuci moi.

Părul, de asemenea este aranjat în stil tradiţional numit bunkin-takashimada şi presupune împodobirea cu un pieptene aurit şi diferite accesorii – kanzashi. Reprezintă rezultatul îmbinării a două coafuri: bunkin, care era la origine o coafură pentru bărbaţi, însă datorită eleganţei sale aceasta a devenit foarte apreciată de către femei, cu timpul practicându-se numai cu ocazia ceremoiilor de căsătorie şi shimada, cea mai cunoscută coafură japoneză purtată iniţial de către gheişe.
Fig. 17. Bunkin-takashimada Fig. 18. Tsuno kakushi / Wataboshi
O glugă albă din bumbac sau mătase numită tsuno kakushi este menită să ascundă coarnele de gelozie ale miresei pe durata ceremonialului de la templu. I se mai spune şi wataboshi (pălărie din bumbac).

Ceremonialul la templul şintoist – shinzen kekkonshiki – are loc în faţa altarului, a divinităţilor. Mirii sunt purificaţi de către preotul – kanushi – care proclamă căsătoria în faţa zeilor. Rosteşte o rugăciune de celebrare pe tonuri diferite – norito – în timp ce aceştia stau faţă în faţă cu peţitorii pe o platformă din tatami, având în spate un paravan rabatabil aurit.

Urmează apoi san-san-kudo, schimbul ceşcuţelor de sake despre care am vorbit în capitolul anterior, ce reprezintă hotărârea de unire pe viaţă, în urma căruia cei doi sunt consideraţi soţi în mod oficial; şi schimbul de inele, când mirele rosteşte un jurământ. Împreună cu mireasa oferă la altar tamagushi – o ramură sfântă de sakaki -, iar căsătoria este înfăptuită.
La finalul ceremonialului, membrii familiei care sunt prezenţi urmează instrucţiunile fecioarei de la templu – miko -, sorb de trei ori din ceşcuţele de sake, stabilindu-se astfel relaţia între cele două familii. Se fac prezentările – shinzoku shokai -, începând cu taţii tinerilor, apoi restul familiei.
Un asemenea ceremonial s-a practicat pentru prima dată în anul 1900 la Curtea Imperială, la nunta prinţului Taisho, devenind apoi cel mai popular stil în practicarea ceremonialului de căsătorie, începând cu 1950.
Este un act scurt, simplu prin procedură faţă de cel românesc, dar încărcat de o atmosferă solemnă.

Unul dintre cele mai importante momente din desfăşurarea nunţii este schimbarea portului atât pentru mireasa japoneză cât şi pentru cea româncă.

Mireasa japoneză îşi schimbă chimonoul odată cu începerea petrecerii. Astfel, uchikake-ul va fi înlocuit de furisode – un chimono din mătase ce se distinge prin mânecile lungi.

Mireasa româncă îşi schimbă portul abia spre sfârşitul petrecerii, după ce are loc hora mare, a miresei, la care iau parte toţi nuntaşii; presupune schimbarea hainelor de mireasă cu cele de nevastă. Colăcarii din partea mirelui iau voalul şi coroniţa miresei şi le dau naşei, secvenţă ceremonială în care mireasa refuză de două ori năframa, aruncând-o pe jos. Abia a treia oară naşa îi va pune pe cap un batic sau o basma. Apoi mireasa îşi  pune alte haine.

Gestul schimbării portului semnifică pentru ambele mirese  despărţirea de vechea stare de fată şi trecerea la cea de nevastă.

● Calea întoarsă

În tradiţia ambelor popoare, nunta nu se încheie brusc, odată cu terminarea petrecerii din seara nunţii. Aceasta este urmată de o serie de acte menite să restabilească echilibrul social şi să introducă noua familie în rândul gospodarilor, în ierarhia satului. Ca orice schimbare, şi căsătoria produce un dezechilibru atât pe plan familial (desprinderea de părinţi) cât şi pe plan comunitar (desprinderea de ceata de fete/feciori).

Astfel, la români are loc, a doua zi, vizita pe care mirii o fac naşilor şi părinţilor fetei numită calea întoarsă sau calea mare.

La japonezi această vizită poartă numele de osatogaeri şi sunt invitaţi prietenii intimi ai cuplului. Se poartă haine de tip european, iar în interiorul încăperilor cu tatami, atât tinerii căsătoriţi cât şi invitaţii nu poartă pantofi. Pereţii încăperii în care se desfăşoară banchetul şi masa sunt ornaţi cu fâşii roşii şi albe de hârtie, simbol al fericirii.

Dacă mariajul, ca proces dinamic începe în casa miresei, el ia sfârşit în casa mirelui, iar acest ultim ospăţ vine să consfiinţească relaţia dintre părinţii tinerilor ca rezultat al căsătoriei lor.

Pentru a ajuta într-o oarecare măsură la înţelegerea culturii şi tradiţiilor poporului japonez, am realizat o paralelă a obiceiului nunţii în cultura celor două popoare, ca fapt de viaţă, ca izvor de inspiraţie, ca relevare a dimensiunilor lui de proiecţie în diacronie şi sincronie, de evidenţiere a locului, rolului şi semnificaţiilor în folclor, a „pulsului” pe care îl aduce la aprofundarea sondării tradiţiei populare. Mai mult, în viitor, în special al generaţiilor următoare, obiceiurile şi tradiţiile vor fi o cale de înţelegere a trecutului, fiind mărturii ale felului de viaţă, ale valorilor şi credinţelor înaintaşilor. Pentru omul contemporan înţelegerea tradiţiei oferă noi căi, uneori nebănuite, de a se descoperi şi de a se înţelege pe sine.

În cazul ambelor ţări există nenumărate obiceiuri în legătură cu ceremonialul nunţii, însă am încercat să prezint în lucrare un model de nuntă tradiţională care se practică în inima satelor, în majoritatea zonelor, acolo unde tradiţiile rămân de neclintit.

Am observat pe parcursul lucrării că nunta românească ocupă cele mai multe pagini, pentru că faţă de cea japoneză se desfăşoară într-un mod complex ce presupune o serie de pregătiri minuţioase.

Evident sunt elemente specifice care pun în valoare zestrea spirituală a fiecărui popor, cum ar fi la noi repertoriul poetico-muzical extrem de bogat, care lipseşte la japonezi, influenţele religioase sub auspiciile cărora se realizează fiecare dintre aceste nunţi.

Putem observa de asemenea cultul deosebit al japonezilor pentru veşminte. Spun veşminte, pentru că după cum am văzut, mirii japonezi se îmbracă după toate canoanele tradiţionalului chimono. Deşi aspectul acestuia a evoluat considerabil în timp el păstrează şi astăzi cele mai importante caracteristici ale îmbrăcămintei antice. Veşmântul popular românesc a suferit modificări evolutive, în timp ce chimonoul a păstrat tiparul arhaic. Ca reprezentare a ornamentelor, evoluţia este inversată: portul nostru a păstrat reprezentarea geometrică simbolică, în timp ce japonezii au ajuns la o reprezentare naturalistă artistică deosebită, care redă toate detaliile elementului floral. În arta românească, decorul vegetal înfloreşte cămaşa, fiind dispus cu economie, în timp ce pentru costumul nipon floarea este motivul realizării piesei vestimentare. Dincolo de particularităţile fiecărei culturi, simbolul floral are conotaţii universale, iar florii îi sunt atribuite trăsături sacre, perfecţiune spirituală, armonia şi frumuseţea desăvârşită, credinţa în Dumnezeu, familie sau Împărat, transferate veşmintelor pentru a purifica sufletul şi trupul celui care le poartă.

Pentru a găsi răspunsul cel mai potrivit la întrebarea: „la ce sunt bune tradiţiile şi de ce este nevoie de o cunoaştere a lor?”, să ne gândim în primul rând că modernitatea şi-a pus amprenta peste tot, dar prin efortul celor interesaţi de păstrarea tradiţiilor, obiceiurile vor continua să existe, uimind generaţiile prin diversitatea şi farmecul lor.

Mai mult, pentru generaţiile viitoare, obiceiurile şi tradiţiile vor fi o cale de înţelegere a trecutului, fiind mărturii ale felului de viaţă, ale valorilor şi credinţelor înaintaşilor. Pentru omul contemporan înţelegerea tradiţiei oferă noi căi, uneori nebănuite de a se descoperi şi a se înţelege pe sine.

Astăzi, de exemplu, motivul pentru care o mare parte a familiilor japoneze îşi căsătoresc copiii după ritualuri vechi de sute de ani se datorează veneraţiei pentru tradiţie a japonezilor moderni; „îşi căsătoresc” pentru că în Japonia şi astăzi mai există obiceiul căsătoriilor aranjate. După cum bine ştim este una dintre cele mai tehnologizate ţări ale acestei lumi, însă se încăpăţânează să nu îşi piardă tradiţiile, ţinute de mii de ani de către înaintaţii lor, identitatea, şi îşi respectă portul tradiţional, bucătăria tradiţională, fără să uite cine sunt în niciun moment. Este o ţară fascinantă, care combină în mod excepţional tradiţiile pe care le păstrează cu sfinţenie, cu modernismul.

În contextul obiceiurilor familiale, nunta are un statut privilegiat. Caracterul evident de opţiune liberă îi conferă, atât în folcloristica românească cât şi în cea japoneză, valenţe nebănuite care încifrează un adevărat sistem constituţional de moralitate şi valori etnologice nu întotdeauna lesne de pătruns.

Această prezentare necesită JavaScript.