Codul samurailor sau Bushido
Japonia a fost dintotdeauna pentru noi, europenii, un miracol, un mister, practic o alteritate greu de priceput și de înțeles.S-au făcut o sumedenie de analize care să pună în evidență diferențele existente între cele două lumi. Unii au pus aceasta pe seama determinismului geografic potrivit căruia japonezii au o structură generică aparte deoarece natura i-a marginalizat, făcându-i să se adapteze la cele mai aspre condiții de viață.Cert este faptul că au fost și încă rămân o civilizație uimitoare ce a reușit să pună bazele poate celui mai interesant cod de legi și de etică și anume, Bushido .
Din punct de vedere etimologic, bushido este compus din cuvântul bushi care înseamna samurai și din do, adică morală.Acest cod al cavalerilor a fost conceput în perioada Kamakura ( 1185-1333) de către Inazo Nitobe și era dedicat samurailor ce trebuiau să își ghideze acțiunile în funcție de acesta.Practic, acest cod a fost o intruziune și a raliat o serie de principii atât de factură ideologică, strategică cât și morală.
În primul rând, viza locul samuraiului în societate, astfel că onoarea clanului era apărată cu orice preț, sacrificiul propriei în schimbul propriei onori, prima. Mai mult, dacă samuraiul suferea o înfrângere în lupte, acesta era obligat să practice seppuku (spintecarea burții). Luptătorul trebuia să dea dovadă de curaj, disciplină, rațiune, discernământ, astfel că, dacă îi era dat să moară, acesta trebuia să își înfrunte soarta, fără frică și ezitare. De altfel, samuraiul era caracterizat prin modestie, pietate, luptând doar pentru o cauză justă, manifestând loialitate atât pentru stăpânul său, cât și pentru familia sa.
Dacă la început, codul Bushido se aplica doar pentru clasa luptătoare, mai târziu acesta a devenit un ghid pentru întreaga societate niponă, de menționat că a avut o mare influență în timpul celui de al Doilea Război Mondial.Astfel, codul cavalerilor poate fi caracterizat de trei mari etape, pe parcursul cărora a suferit diverse modificări.
La începuturile sale și anume în timpul shogunatului lui Yoritomo, Bushido era aplicabil doar clasei luptătoare. În timpul shogunatului lui Tokugawa ( secolul XVII), Bushido trece printr-o recrudescență, principiile sale fiind puternic influențate de noile intruziuni confucianiste și buddiste. Spre exemplu, samurailor li se lărgise spectrul de acțiune, putând interveni în diverse domenii de activitate, precum agricultură și administrație. Și o ultimă etapă, este cea marcată de epoca iluministă sau Meiji ce a reconfigurat societatea japoneză. Căderea shogunilor, deschiderea spre occident, nu aveau să provoace desuetudine codului cavalerilor, ba mai mult, s-au adoptat unele reforme al căror scop a fost implementarea principiilor Bushido în toate domeniile vieții sociale. Acest lucru a avut și un revers, căci s-a ajuns la o exagerare ce a avut repercusiuni în timpul luptelor din cel de-al Doilea Război Mondial și anume binecunoscuții kamikaze sau piloții submarinelor torpiloare ce erau motivați de spiritul bushido pentru a se arunca în ghearele morții.
În era postbelică, bushido a intrat într-un con de umbră, fiind interpretat cu sens negativ, ba mai mult este înlăturat în urma unui decret special, căci ar fi putut trezi în populație sentimente militariste.În primii ani ai erei postbelie, acest cod japonez era utilizat ca un ghid de purtare, promovând sentimente patriotice.Actualmente, din cauza scandalurilor de pe scena publică, cu precădere în rândul administrației și a puterii executive, codul samurailor a dispărut în întregime.
În concluzie, acest cod a fost pilonul de susținere a societății japoneze ante-industrializare, ce a făcut ca acțiunilor samurailor să fie legitimate și licite.Bushido nu este perceput la fel de către europeni, cum este el văzut de societatea japoneză, aici interevenind o disociere culturală, economică și geo-politică. Pentru noi, acest cod al samurailor este ceva inedit, pentru ei este un mod de viață.
(Articol scris de eleva Toma Claudia Diana)
Perioada Edo sau “perioada Tokugawa”
– reprezintă o parte din istoria Japoniei cand a fost condusă de familia Tokugawa între anii 1603-1868. Entitatea politică din această perioadă au fost şogunatele Tokugawa.
Primul şogunat a fost înfiinţat oficial în Edo pe 24 martie 1603 de către Ieyasu Tokugawa. Pe 3 mai 1868 aceste entităţi politice au fost distruse de către Restaurarea Meiji, căderea oraşului Edo şi restaurarea legii Tenno sub conducerea celui de-al 15-lea şi ultim şogun Yoshinobu Tokugawa.
Perioada Tokugawa (sau Edo) a adus 250 de ani de stabilitate în Japonia. Sistemul politic a evoluat în ceea ce istoricii numesc bakuhan, o combinaţie dintre bakufu şi Han (domeniile) pentru a descrie guvernul şi societatea din perioadă. În bakuhan, Şogun-ul avea autoritate naţională şi daimyo-ul avea autoritatea regională. Aceasta a reprezentat o nouă unitate în structura feudală, care a inclus o birocraţie din ce în ce mai mare pentru a administra amestecul de autorităţi centralizate şi descentralizate. Clanul Tokugawa a devenit mai puternic în cursul primului lor secol de conducere: redistribuirea terenurilor le-a dat aproape şapte milioane koku, controlul celor mai importante oraşe.
Ierarhia feudală a fost completată de către diferitele categorii de daimyo. Cel mai aproape de casa Tokugawa a fost Shinpan, sau “casele înrudite “. Ei au fost douăzeci şi trei daimyo la frontierele spaţiului Tokugawa, toţi înrudiţi direct cu Ieyasu. Shinpan a avut cele mai mari titluri de onoare şi posturi de consultanţă în bakufu. Clasa a doua a ierarhiei a fost fudai, sau “casa daimyo “, recompensată cu terenuri în apropiere de terenurile Tokugawa pentru loialitatea lor. Prin secolul al XVIII-lea, 145 fudai controlau un astfel Han, cea mai mare a evaluat la puţin 250.000 koku. Membrii clasei fudai ocupau cele mai multe birouri majore bakufu. Nouăzeci şi şapte de han au format al treilea grup, tozama (vasalii din afara), foşti adversari sau noi aliaţi. Tozama erau situaţi mai ales pe la periferiile arhipeleagului şi colectau aproape 10 milioane koku de teren productiv. Deoarece tozama erau mai puţin loiali decât daimyo, erau gestionaţi cu prudenţă, trataţi mai generos, deşi erau excluşi din poziţiile guvernului central. În prima parte a secolului al XVII-lea, Șogunatul Tokugawa a bănuit că toți comercianții sau misionarii erau spioni ai puterilor europene. Din această cauză intrarea lor în Japonia a fost controlată cu strictețe din ordinul personal al șogunului. Un marinar englez pe nume William Adams, călătorind pe un vas olandez, a eșuat pe coastele Japoniei în 1600. El a reușit să-l impresioneze pe șogunul Tokugawa Ieyasu, învățându-l arta navigației, astronomie și matematică și a devenit samurai onorific, primind o moșie considerabilă. Când englezii din Compania Indiilor de Est au ajuns aici in în 1616 ei au cerut ajutorul lui Adams ca favorit al șogunului ca să construiască prima fabrică dar și un soi de agenție de comerț. În cele din urmă însă Japonia i-a silit pe toți străinii să plece și a blocat toate relațiile cu lumea exterioară, cu excepția unor relații comerciale restrânse cu negustorii olandezi și chinezi în orașul Nagasaki. Câteva ciocniri cu Rusia i-au permis șogunului să-și extindă puterea asupra insulei Hokkaidō și a Sahalinului (în 1807) dar politica de excludere a continuat. Izolarea va mai dura circa 200 de ani, până când pe data de 8 iulie 1853, comandantul Matthew Perry al flotei americane cu patru vase de luptă- Mississippi, Plymouth, Saratoga, și Susquehanna – a intrat în golful orașului Edo (Tokio) și și-a afișat puterea de distrugere a tunurilor de pe vase. El a cerut ca Japonia să iasă din izolare și să facă comerț cu Vestul. Aceste vase au primit numele de kurofune („vapoare negre”). În anul următor Perry s-a întors cu 7 vapoare și prin Convenția de la Kanagawa (31 martie 1854) l-a forțat pe șogun să semneze tratatul de pace și neutralitate dintre Japonia și Statele Unite. În doar 5 ani Japonia avea să semneze astfel de tratate și cu celelalte puteri occidentale. (Tratatul Harris cu SUA a fost semnat pe 29 iulie 1858.)
(articol realizat de Hikari Pislaru Marina)
Lasă un răspuns